sâmbătă, octombrie 31, 2009

Întoarcerea poetului invizibil risipitor.

Într-o tăcere absolut exemplară, poetul invizibil risipitor scria versuri în interiorul becurilor halogen de 13 waţi din marile lanţuri de magazine. Şi apoi dispărea, încercând, nu fără succes, să se facă nevăzut.

Am aflat întâmplător de existenţa lui atunci când mi-am montat un bec la dulăpiorul de la baie şi lumina mi-a împroşcat pereţii cu poezie. Şi tocmai zugrăvisem.

Poetul risipitor se numea aşa pentru că avea în buzunar fişicuri mari de poezie prin care plătea diverse servicii.

La frizerie a fost întrebat: câţi ani ai
cât îmi daţi
25
mai puneţi
28
mai puneţi
30
da
dacă aveai mai mult te luam de bărbat
sunt însurat
asta nu prea contează.
tinerei frizeriţe de 45 de ani, care mirosea a parizer şi alcool, îi plăcea să tundă poeţi invizibili.

Cu picături de păr proaspete pe ceafă, dânsul s-a refugiat într-o cafenea. Aici a lăsat bacşiş două rânduri pe un şerveţel.

Cea mai vizibilă hibă a sa era una singură. Poetul risipitor avea idei mari, pe care nu ştia să le pună în practică şi le lăsa aşa.

Au râs de el şi l-au internat în Partidul Invizibil Mare când a încercat să convingă comisia că înghesuiala indecisă a tălpilor şi limbilor din pasajul de la Unirii seamănă mai degrabă cu trapul alintat al unei turme de căprioare.



Mew - Introducind Palace Players


PS. Am observat (nu fără stupoare) că albumul danezilor de la Mew, „No More Stories" poate bate cu 2-0 (lejer, în deplasare în Islanda), la fel de intensul „Með suð í eyrum við spilum endalaust" al metafizicilor (cu fizicuri de invidiat) de la Sigur Rós.

luni, octombrie 12, 2009

Extratereştrii invizibili.

Oamenii invizibili, ca şi extratereştrii, existau.

La Convenţia Internaţională a Oamenilor Invizibili ţinută în 2003 la Malmö, într-o sală goală, plină de oameni invizibili, se luase hotărârea să se ridice din temelii un oraş în care toţi să trăiască în armonie.

500 de suflete s-au mutat în oraşul idilic, cu arme, bagaje şi televizoare. Se aşezaseră acolo cu sprijinul guvernului laic vizibil, care îi implorase să presteze munci în folosul comunităţii, cu promisiunea că o să-i plătească în cârnaţi. Oamenii invizibili acceptaseră cât ai zice bratwurst.

Oraşul nu fusese nicicând mai sigur. Bâte invizibile zburau prin aer pocnindu-i părinteşte peste ceafă pe răufăcători. Oameni invizibili supraponderali stăteau comod în fotolii şi supravegheau marile intersecţii, amendându-i pe cei care depăşeau coloana sau care treceau pe culoarea albastră a semaforului.

Locuitorii oraşului idilic se îndrăgosteau pe rând şi de multe ori pe neaşteptate. Stăteau de vorbă, se sorbeau din ochi la un pahar de vin, iar când ajungeau să facă dragoste constatau că ea are nanism iar el, după toate aparenţele, e un negru destul de bine articulat. Dar asta nu prea conta.

Oamenii invizibili erau oameni normali şi câteodată chiar mai mult decât atât.
Îşi duceau existenţa în linişte, până în clipa în care o bandă de răufăcători invizibili („Gaşca Spectrală“) a început să terorizeze mapamondul. Sunt convins că, dintre toţi, veţi ţine tocmai cu ei.

Sau cum zicea, adesea, un om invizibil mai ghiduş. „Fraţilor, situaţia s-a complexat!“. Enorm de mică dreptate avea.




foto © verbiaj/omul invizibil.

sâmbătă, octombrie 10, 2009

Amorul omului invizibil.

Omul invizibil avea o pasiune pentru o femeie care nici măcar nu ştia că el există.

În fiecare seară, cam pe la ora asta, o aştepta să se întoarcă de la serviciu, mereu singură sub pasul ei moale, mereu răsuflând uşurată când răsucea cheia pe dinăuntrul sufletului ei cu două camere, confort 2.

Omul invizibil se strecura atent odată cu ea în încăperea scăldată într-o tăcere târzie. Îi evalua fiecare gest şi îi dădea nota zece pentru majoritatea mişcărilor ei neprevăzute. O privea cu o stângăcie miraculoasă şi îndrăgostită. Refuza s-o urmeze în dormitor, oferindu-i galant toate clipele de intimitate de care ea avea nevoie.

Omul invizibil iubea pudic şi desuet o femeie despre care ştia aproape totul. N-o văzuse niciodată goală, nu se furişase niciodată în preajma duşului, atunci când ea se simţea pregătită să dispară sub aburi.

Iubirea lui copilăroasă îi observa atent doar mersul prin casă. Mânca retrasă în faţa televizorului, citea adormind. Sforăitul ei dulce, prins în flagrant, era cu siguranţă inimitabil.

Uneori îşi ţinea răsuflarea atunci când ea trecea la o gură de aer departe de el.

Noaptea târziu o învelea discret şi pătrunzător, iar mâinile lui rătăceau pentru o clipă la doi centimetri de sufletul ei.

Dimineaţa respirau împreună aceeaşi cafea şi între buzele lor era o vagă distanţă. Apoi ea pleca la birou. Iar el rătăcea câteva ore pe străzi, aşteptând-o. Mai mânca un covrig, se mai uita în gol, la ceasul lui elveţian invizibil. Timpul obişnuia să treacă şi atunci, ca şi în alte zile, cu aceeaşi precizie diabolică de ceas elveţian invizibil.

Încă nu era noiembrie, dar...


Henri Salvador - Jardin d'hiver

vineri, octombrie 09, 2009

Jurnalul omului invizibil.

Omul invizibil era un bărbat frumos, dar asta nu prea conta.

Ceilalţi ştiau de existenţa lui palpabilă, aflaseră de el de la televizor, din ziare sau chiar pe propria piele, pentru că în momentele în care el se îmbăta crunt, se lovea din greşeală de oameni pe stradă şi îşi cerea iertare.

Sentimentul era reciproc. „Scuzaţi-mă, domnule invizibil, nu v-am văzut, v-am călcat, v-am murdărit cumva pantofii?“ „După cum ştiţi, asta nu prea contează“, le răspundea el.

Pe tot ce punea el mâna, devenea invizibil. Prietenii mai în vârstă care îşi vizitau copiii în America îl mai rugau din când în când să le treacă ilegal prin detectoarele de armament de la aeroport sticlele de apă plată, butoaiele cu varză şi brânza de burduf.

Una peste alta, omul invizibil era considerat foarte cool în lumea oamenilor vizibili.

Când punea mâna pe buza arsă a unei cămile, setea devenea invizibilă.

Când era invitat în emisiunile tv, milioane de oameni erau cu ochii pe el.

Când stătea la coadă la alimente, în mijlocul cozii se întâmpla un vid pe care ceilalţi participanţi la coadă îl respectau.

Dintr-un considerent patetic şi miraculos, omul invizibil se stabilise în România, deşi putea trăi oriunde în lume. Îi plăcea foarte mult ciorba de burtă.

Unii zic că omul invizibil nu există. Îi contrazice o secretară care şi-a încheiat ca niciodată bluza până la ultimul nasture pentru că a simţit o privire stranie aţintită asupra ei. Pe omul invizibil l-a trădat, atunci, un foarte cinstit chiorăit de maţe.

Dânsul are un secret pe care mi l-a spus într-o seară, când l-a luat berea pe dinainte. În fiecare dimineaţă, la ora 4.34 el se poate vedea pentru o treime de secundă în oglindă. Dar i-a fost mult prea lene şi teamă să se uite. Teamă că s-ar putea să fie chiar urât. De parcă asta ar conta.

Deşi are mulţi prieteni orbi care au traversat cu mâinile lor busolă faţa lui aspră şi care i-au zis că are o moacă destul de faină, dar cam tristă. „Mai bărbiereşte-te şi tu“, i-au spus. „Să arăţi mai fresh“. Şi el n-a avut încotro. S-a bărbierit pe neve.

Ca să-l consoleze, amicii nevăzători l-au asigurat că pentru ei întreaga lume este invizibilă. „Dragă, nu te simţi discriminat, din acest punct de vedere“...

Într-o seară absolut obişnuită, cum îi plăcea lui s-o numească, deşi poate că n-a fost chiar aşa, dânsul a coborât la Universitate. A luat-o pe jos până la Armenească, unde a făcut o singură fotografie cu telefonul mobil. Acesta sună uneori foarte vizibil, trădându-l în cele mai neaşteptate situaţii.





Arcade Fire - Wake Up


foto © verbiaj/omul invizibil.